Le Doctorat, symptomatique pour la recherche française en architecture Doctoratul, simptomatic pentru cercetarea în arhitectura în Franta Fr Ro

Abstract Ro

Doctoratul, simptomatic pentru cercetarea în arhitectură în Franţa Începând cu 2007, şcolile de arhitectură franceze au competenţa de a acorda doctorate în arhitectură ce fac obiectul parteneriatelor între universităţi şi şcoli de architectura, doctorate realizate în unul din cele aproximativ patruzeci de laboratoare de cercetare evaluate şi abilitate la nivel naţional şi găzduite de şcoli. Patruzeci de ani de discuţii pasionate şi pasionale au fost necesari pentru ca doctoratul în arhitectură să fie recunoscut juridic şi reglementat. Mulţi alţi ani de acum înainte vor fi necesari pentru ca o formă de reconciliere să poată fi găsită între profesionişti şi cercetători în arhitectură : • primii revoltaţi la ideea că proiectul de arhitectură îşi poate pierde poziţia sa privilegata în programa şcolară şi că profesorii de proiectare – recunoscuţi internaţional, cu experienţă bogată dar cel mai adesea fără diplomă de doctorat – s-ar vedea detronaţi de către profesorii-cercetători ; • cei din urmă-adesea arhitecţi care au renunţat la prima lor calificare în favoarea formării universitare şi care au trecut mai apoi prin carcanele concursurilor de calificare şi titularizare – îngrijoraţi de riscul de « contaminare » a cercetării ştiinţifice de către proiectul de arhitectură (E. Lengereau, 2005). Doctorat profesional sau doctorat ştiinţific ? În ciuda faptului că doctoratul profesional (« design doctorate » sau doctorat de concepţie) există în unele instituţii americane, în Norvegia sau în Italia, arhitecţii abilităţi să dirijeze cercetare ştiinţifică precum şi arhitecţii-star ce au răspuns la apelul Ministerului culturii şi comunicării din 2005 respectiv 2008 vizând a defini specificul cercetării în arhitectură în Franţa se acordă asupra faptului că doctoratul în arhitectură nu trebuie să corespundă unei validări omogene a studiilor (precum doctoratul în medicină care acordă titlul de doctor oricărui absolvent). Rezervat aşadar unor temerari care au decis să-şi continue studiile universitare dincolo de Diploma de Stat în arhitectură, doctoratul în arhitectură trebuie să respecte criteriile cercetării stintiifice universitare, mai exact trebuie să facă dovada capacităţii viitorului doctor de a formula o problematica şi una sau mai multe ipoteze, de a defini metode de cercetare pertinente, precum şi de a expune rezultatele argumentat şi structurat. Mai mult, un doctorat care respectă regulile jocului ar trebui să răstoarne idei şi discursuri instalate prea solid, să readucă în atenţie texte uitate, să scoată la lumina arhive ignorate, pe scurt să aducă un suflu nou în cercetarea în arhitectură. Aşa se face că o simplă cercetare estetică sau funcţională a unei clădiri într-un sit definit nu este considerată suficientă pentru a deveni doctor în arhitectură în Franţa. Teza de arhitectură, teza în arhitectură, teza despre profesioniştii arhitecturii ? Dacă proiectul de arhitectură nu poate constitui ca atare subiectul unei teze, metodele elaborării unui proiect, ele, sunt la loc de cinste. Mai exact, teza trebuie să articuleze practică, cercetare şi teorie. Singură condiţie ar fi ca formalizarea cunoştinţelor teoretice să permită transferul rezultatelor obţinute către practică (S. Hanrot, 2005). Specificul tezelor în arhitectură ar fi aşadar dezvoltarea cunoştinţelor despre propria disciplină, în acord cu pretenţia arhitecturii de a fi recunoscută ca un domeniu ştiinţific aparte, în ciuda faptului că împrumută cadre teoretice şi metodologice de la alte discipline universitare. Orice obiect de cercetare care are aşadar legătură cu spaţiul, cu condiţiile sale de producere, cu utilizarea, practicile şi reprezentările lui (D. Le Couédic, 2005) poate conveni pentru o cercetare în arhitectură. Privind în urmă prin această prismă, observăm că cercetarea în arhitectură există de cel puţin patruzeci de ani, doar că ea nu este catalogată că atare, fiind realizată într-un cadru universitar, adesea de către arhitecţi care au renunţat la practică. Această cercetare în arhitectură se situază aşadar firesc la intersecţia Ştiinţelor pentru om şi societate, Ştiinţelor ingineriei şi Ştiinţelor şi tehnicilor de informare şi comunicare. Două alte domenii disciplinare, Teoriile şi practicile concepţiei arhitecturale şi urbane (TPCAU) precum şi Artele şi tehnicile reprezentării (ATR) încearcă să gaseasca un modus vivendi cu lumea cercetării ştiinţifice, dar exerciţiul este problematic tocmai prin situarea arhitecturii între ştiinţă şi artă. Proiectările de arhitectură şi artă au o dimensiune instinctivă, creativă, catalogată adresea prea uşor de « geniu ». Această dimensiune creativă nu poate fi abordată şi măsurată ştiinţific, ceea ce explică de ce un produs de creaţie nu poate fi subiectul unei teze dar poate servi de obiect de cercetare, dacă este privit într-un contextul mai larg al producerii lui.