Dunărea de Jos în epocă romană târzie şi în epoca migraţiilor / Die untere Donau während der späten Kaiserzeit und der Völkerwanderungszeit

Résumé De Ro

Das Gebiet der unteren und auch des mittleren Donauraumes liegt im extrem dynamischen Spannungsfeld der Beziehungen zwischen der römischen und barbarischen Welt, ein Umstand der nicht unbedeutend das so vielseitige archäologische Bildes dieser Räume geprägt hat. In diesem Zusammenhang stellt sich auch die Frage der Beziehungen zu den älteren archäologischen Ausdrucksformen der freien Daker, der Karpen oder der Sarmaten, deren Ende irgendwann in die zweite Hälfte des 3. Jhs. zu setzen ist. In der Moldau lassen sich die, durch vorherrschende Brand-(Urnen-oder Brandgrubengräber) und beschrenkte Körperbestattung von Kindern gekennzeichneten Gräberfeldern der Karpen von den Körperbestattungen der Sarmaten unterscheiden. Im Unterschied dazu kennzeichnet sich das zeitgleiche kulturelle Modell der freien Daker aus der Großen Walachei (die Chilia Militari Kultur), durch die ausschließliche Ausübung der Brandbestattung : Urnengräber und vor allem Brandgrubengräber, mit im allgemeinen ärmlichen Beigaben. Von beiden dakischen Modellen unterscheidet sich das sarmatische Kulturmodell durch die exklussive Körperbestattung in meist kleinen Gräberfeldern, durch die Spiegelbeigabe bei der Frau und die Waffenbeigabe beim Mann. Durch die Ausbreitung der Sântana de Mureş Kultur im Laufe der zweiten Hälfte des 3. Jahrhunderts -hinweisend dafür C-2 zeitliche Funde aus dem Gräberfeld von Tîrgşor vereinheitlicht sich das Bild und das nicht im Sinne einer „ Dakisierung” oder „ Sarmatisierung” der Sântana de Mureş Kultur. Die frühvölkerwanderungszeitliche Entwicklung im norddonauländischen rumänischen Raum erlaubt eine, räumlich, intensiv unterschiedlich päsente dreiteilige Stufengliederung (D1-D3), mit gleitenden Übergängen von der einen zur anderen Stufe : in der Stufe D1 (Ausgang des 4.-Anfang des 5. Jhs.) treten neben Elementen der S-M-K, neue, bislang unbekannten Kulturelementen auf. Sie entspricht auch der letzten Phase der spätrömischen Festungen an der unteren Donau. In Stufe D2 (erste Hälfte des 5. Jhs.) werden die reiternomadisch geprägten Fundverbände vorherrschend. Stufe D3 (zweite Hälfte des 5. Jhs.) ist durch das langsame Abklingen des reiternomadischen und das Auftreten des ostgermanischen Einschlages im Fundstoff gekennzeichnet, der dann eine führende Rolle in der kulturgeschichtlichen Entwicklung des Karpatenbeckens gespielt hat. Weitgehend unterschiedlich ist das Bild im unteren Donaugebiet. Angefangen mit Anastasius und vornehmlich unter Justinian wurde der donauländische limes wieder restauriert. Im Zuge der Reorganisierung und Wiederherstellung des limes wurden auf dem nördlichen, kleinwalachischen Donauufer, nur die ehemaligen, Anfang des 5. Jahrhunderts zerstörten spätrömischen Festungen von Sucidava und Drobeta instand gesetzt, dazu noch die Festung auf der Insula Banului errichtet. Ursache dieser tiefgreifenden Maßnahmen war einerseits die justinianische Reconquista, andrerseits der Druck der im unteren Donaugebiet neu eingewanderten Barbaren, vornehmlich die aus den Quellen bekannten Slawen. Die Pression der slawischen Machstruktur war gewaltig und führte letztendlich am Ausgang des 6. oder Anfang des 7. Jahrhunderts, zum Zusammenbruch des byzantinischen Grenzsicherungssystems.

Regiunea Dunării de Jos s-a aflat într-una din zonele de tensiune maximă a relaţiilor dintre lumea barbară şi cea romană, împrejurare ce a determinat într-un mod hotărâtor cristalizarea expresiei arheologice la nord de Dunăre. În acest context se pune problema relaţiilor cu expresia arheologică a dacilor liberi, a carpilor sau a sarmaţilor, al căror sfârşit trebuie situat, cândva, în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului III. În Moldova se pot foarte bine separa cimitirele carpice, caracterizate prin incineraţie în urnă sau în groapă şi inhumaţie redusă şi numai a copiilor, de cimitirele de inhumaţie ale sarmaţilor. Spre deosebire de acesta, modelul cultural contemporan al dacilor liberi din Muntenia (cultura Chilia Militari) este mai puţin spectaculos. Se practică incineraţia în urne, dar mai ales în groapă, inhumaţia este necunoscută, iar inventarul este destul de modest. De cele două modele dacice se deosebeşte modelul cultural sarmatic şi anume prin folosirea exclusivă a inhumaţiei în cimitire mici, prin depunerea oglinzii în mormintele de femei şi a armamentului în cele masculine. Prin răspândirea culturii Sântana de Mureş pe parcursul celei de a doua jumătăţi a secolului III în bazinul Dunării Inferioare, sugestivi sunt în acest sens o serie de indicatori cronologici din necropola de la Târgşor, peisajul arheologic se uniformizează şi nu în sensul unei „ dacizări” sau „ sarmatizări” a respectivei culturi Evoluţia cultural-istorică a spaţiului Dunării Inferioare în epoca migraţiei timpurii (sfârşitul secolului IV – sfârşitul secolului V) permite o împăţire în trei etape, reprezentate diferit ca intensitate în spaţiul nord-danubian şi cu treceri line de la o etapă la cealaltă (D1-D3). În etapa D1 (sfârşitul secolului IV şi începutul secolului V), alături de elemente ale culturii Sântana de Mureş, apar elemente culturale noi. Ea corespunde şi ultimei faze a fortificaţiilor romane târzii de pe limesul dunărean. În etapa D2 (prima jumătate a secolului V) complexele cavalerilor stepei devin predominante. Etapa D3 (a doua jumătate a secolului V) este caracterizată prin dispariţia treptată a elementelor culturale ale călăreţilor nomazi şi apariţia unei coloraturi de factură est-germanică în spectrul arheologic, care a căpătat apoi o poziţie predominantă în evoluţia istoricoculturală a bazinului carpatic. Cu totul afltfel se conturează imaginea arheologică la Dunărea Inferioară. Aici se constată, începând cu Anastasius şi mai ales în timpul domniei lui Iustinian, o refacere şi restaurare a sistemului de fortificaţii de pe linia Dunării. În cadrul politicii de refacere şi reorganizare a limesului, au fost puse în funcţiune pe malul stâng al Dunării cetăţile distruse la începutul secolului V, de la Sucidava şi Drobeta, şi construită o cetate pe Insula Banului. Cauza acestor măsuri fundamentale a fost pe de o parte reconquista iustiniană, pe de altă parte presiunea pe care o exercitau asupra frontierei Imperiului noii barbari pătrunşi în regiunea Dunării de Jos, mai ales slavii informaţiei scrise. Presiunea structurii de putere slave a fost uriaşă şi a dus în cele din urmă, la sfârşitul secolului VI sau începutul secolului VII, la prăbuşirea întregului sistem bizantin de asigurare a graniţei.