"Parturient montes, nascetur ridiculus mus" nous dit Horace dans son Ars poetica. Si la montagne en travail qui risque d’enfanter une souris ridicule est le danger imminent des grands débuts de textes littéraires, quel serait l’enjeu inverse d’un article qui se présente essentiellement comme une étude ayant des buts historiographiques ? Nous n’avons pas trouvé une montagne, mais une petite souris ridicule. Dans ce cas précis, sommes-nous capables de grimper sur la montagne qui se cache derrière ? Lors d’une enquête sur les manuscrits qui contiennent des traductions françaises médiévales nous avons trouvé au hasard, sans aucune relation à nos propres recherches initiales, un petit texte qui témoigne de l’écho que la bataille de Nicopolis a eu en Occident. Il s’agit d’un texte bref, d’un itinéraire décrit par une série de toponymes accompagnés par quelques considérations sur l’existence d’une liste, en Bulgarie, à la fin du XIVe siècle, qui aurait recensé les noms des chevaliers prisonniers. Somme toute, nous avons beaucoup d’échos de cette bataille, voire un nombre illimité d’échos. Certains sont tout à fait ridicules, comme les souris d’Horace, d’autres fournissent des données indispensables. Par rapport aux témoignages de Schiltberger, de Froissart, de laChronique du religieux de Saint-Denis ou du biographe du maréchal de Boucicaut, notre petite souris tombe, d’après la classification des historiens, dans la première catégorie. Il est ridicule, car il n’a que onze lignes et traite de la route à prendre par un parent, un ami ou un familier de la fin du XIVe siècle afin de payer aux turcs la rançon de son chevalier perdu en 1396. D’un point de vue historique, le texte nous offre très peu d’informations : nascetur ridiculus mus, mais ce qui l’a enfanté est l’écho de la bataille : parturient montes. Nous partons donc à la recherche des prisonniers de Nicopolis.
În urma identificarii într-un manuscris al bibliotecii municipale de la Épinal a unei scurte însemnari privitoare la recuperarea prizonierilor crestini (si în special francezi) dupa esecul din 1396 de la Nicopole, autorul îsi propune sa re-editeze, sa dateze, sa contextualizeze si sa analizeze acest scurt fragment. De o importanta istoriografica redusa pentru studiul cruciadei de la Nicopole, micul fragment de 11 rânduri de la Épinal poate sluji totusi la o mai buna întelegere a ecourilor pe care victoria lui Baiazid le-a avut în epoca. În fapt, el ofera indicii pretioase privind drumul propus celor care doreau sa-i rascumpere pe prizonieri:„Pentru a sti daca pot fi aflati cei care fura prinsi în Ungaria în 1395......trebuie sa se mearga la Venetia, iar de la Venetia la Modon, iar de la Modon laNegrepont, iar de la Negrepont la Serenesque, si de la Seremeque în Bulgaria. Si secuvine a întreba în biserica Sfântului Dumitru, la prepozitul bisericii, despre numeleprizonierilor robi care fura prinsi în batalia de la Nicopole, caci acela îi are pe toti încatastif. Adica toti cei care sunt în viata. Iar pe cei pe care nu-i veti afla acolo, sa nu-imai cautati în veci.”Dupa corectarea primei editii, publicata de François Bonnardot într-o nota de subsol a unui studiu (1876), autorul discuta sensul expresiei „avoir en regeit”, propunând interpretarea ei prin verbul „a înregistra” si socotind ca folosirea expresieiindica existenta unui „registru” în care fusesera trecute numele prizonierilor. Analizând apoi cuprinsul manuscrisului de la Épinal, autorul identifica trei tipuri de scriere diferite, dintre care doua apartin probabil aceluiasi copist, care ar fi putut folosidoua penite diferite. În functie de periodizarea tipurilor de scriere din manuscris si de citarea anului 1428 într-un text care a fost transcris de acelasi copist ca si cel responsabil pentru transcrierea însemnarii despre Nicopole, aceasta din urma poate fidatata probabil dupa acest an. Se pare ca anul gresit al bataliei de la Nicopole (1395) este rezultatul unei contaminari cu o alta data, notata într-un jurnal de pelerinaj, care preceda însemnarea, ceea ce poate fi invocat drept o posibila legatura între cele douatexte, dar si drept dovada a faptului ca însemnarea a fost copiata dintr-o alta colectie, adica dintr-un alt manuscris. Însemnarea originara, pierduta astazi, ar fi anterioara anului 1428; datarea care se impune este sfârsitul secolului al XIV-lea, perioada în careea ar fi fost utila celor plecati în cautarea cavalerilor luati prizonieri. Greselile din manuscrisul de la Épinal se datoreaza atât unei lipse de interes pentru utilitatea textului, justificabila la mai mult de 30 de ani de la data bataliei de la Nicopole, cât siunor eventuale confuzii geografice. Urmând acest rationament, autorul a încercat saidentifice mai multe greseli de transcriere în textul itinerariului, concentrându-se mai ales asupra toponimului „Serenesque” sau „Seremeque”, o localitate misterioasa pecare copistul o situeaza în Bulgaria. Dupa mai multe încercari, autorul propune identificarea acestei localitati cu Salonicul, explicând astfel si prezenta unei biserici dedicate sfântului Dumitru în textul însemnarii.
